O dată în viaţă…
Unică şi irepetabilă, fiecare defilare a absolvenţilor de la „Caragiale” este, întotdeauna, un spectacol de culoare, plin de surprize. Costumaţi în Cleopatre, muschetari şi domniţe, indieni şi cowboy, personaje din lumea lui Disney, exploratori în junglă sau ai spaţiului aerian, reiterând moda anilor trecuţi, 30 şi 60, elevii claselor a XII-a au făcut ca istoria omenirii şi geografia lumii să fie prezentă într-un singur punct în spaţiu, Calea Dorobanţi, ora 9, 1 Iunie 2012.
Ritualul e binecunoscut. Presupune aceleaşi gesturi, atitudini, trăiri, emoţii. Alte măşti, aceeaşi piesă – tocmai de aceea inconfundabilă, inimitabilă, inegalabilă. Te pregăteşti de acest moment de când păşeşti în liceu, când, doar boboc fiind, asişti de pe margine, cu înfrigurare, şi-ţi faci planuri despre cum vrei să arăţi tu, voi, clasa, aşa ca toţi să vă admire. În fond, nu e de ici de colo să-ţi plimbi blazonul pe bulevard!
Însoţit de pe trotuare de părinţi, fraţi şi surori, prieteni şi colegi, care nu mai prididesc cu pozele şi cu filmatul, îţi aclami dirigintele – „cel mai tare de la Ca-ra-gia-le!” – profesorii şi directorul, care te salută de pe treptele colegiului. În curte, asculţi imnul şcolii, ce răsună pentru ultima oară, anume pentru tine, dansezi pe ritmurile „Anilor de liceu”. Se ţin discursuri emoţionante, se predă ştafeta, se dau premiile, se aclamă premianţii. Ceea ce urmează poartă aceeaşi marcă „ultima dată”, pentru că e ultima oră de dirigenţie când se aude ultimul clopoţel. Se impartasesc impresii, se dau sfaturi de viaţă, se râde şi se plânge deodată, se pun filmuleţe – colaje cu cei care-am fost şi cei ce suntem – se fac ultimele poze de grup, se mai plânge o dată…şi toate astea în clasa atât de frumos decorată de cei care anul viitor vor juca acelaşi rol.
Ce rămâne nu prea ştii acum şi orice-ncerci să spui aduce a poezie: „Atât de mult ne-am rugat şi-am tot sperat să nu plouă…şi n-a plouat. Doar că am lăsat deschise şi întoarse cu interiorul spre noi umbrele sufletului şi am cumulat atâtea lacrimi de regret pentru aceşti patru ani alături de nenea Iancu, încât nici n-a mai fost nevoie să plouă. Şi cum ochii au fost prea ocupaţi cu albul şerveţelelor ca să mai poată zări ceva din splendoarea defilării de costume, ne-am lăsat de serviciu buzele şi urechile să împrăştie şi să adune strigăte entuziaste, zgomot de vuvuzele şi scârţâit de baloane cu heliu. Cu siguranţă că, de pe trotuar, părinţii, prietenii, nostalgicii şi curioşii au văzut cu totul altfel desfăşurarea de simţuri tropăitoare de pe stradă şi poate că ei ar fi mai potriviţi să schiţeze portretul acestei zile memorabile, pentru că, din interior, clipele astea sunt unice pentru fiecare în parte, iar aşa cum lava nu-şi simte fierbinţeala decât ajunsă la suprafaţă, aşa nici noi n-am conştientizat acum nimic, decât poate peste zile, luni sau poate ani, când zdruncinările se vor linişti, iar la suprafaţă va urca, mai dură decât lava transformată în rocă, placa pe care vor sta încrustate amintirile.” (Marcu Diana, XII j – şefa de promoţie 2012)
Ce vei spune oare atunci şi tu?…

Galerie foto